Viticultură şi pomicultură

Viticultura. Ca ocupaţie străveche este amintită încă de Herodot şi Strabon care comentează ordinul dat de Burebista pentru scoaterea viţei de vie. Aceste informaţii sunt confirmate de săpăturile arheologice prin cosoarele dacice cu a căror formă se aseamănă cele folosite azi. Inventarul de unelte prin care viticultura este reprezentată în patrimoniul secţiei îl formează uneltele de bază: cosoarele, linurile, teascurile. Cosoarele folosite la tăiatul viţei de vie sunt de două tipuri: cosoarele fără secure,de tradiţie otomană,de dimensiuni mai mici şi răspândite în toată ţara şi cele cu secure, de dimensiuni mai mari. O caracteristică a acestor cosoare o formează ornamentarea prin incizie cu diferite motive, în special, geometrice. Începând din secolul al XX-lea, alături de cosoare îşi fac apariţia foarfecele care vor înlocui treptat această unealtă străveche.

Două importante piese din colecţiile Casei Băniei, merită o prezentare mai amplă:

Linul - serveşte ca recipient la zdrobirea strugurilor cu picioarele, metodă folosită încă din antichitate pe scară largă. Este format din două părţi componente distincte:un postament solid din lemne, un şanţ pe laturile exterioare pentru scurgerea mustului şi o parte făcută din nuiele, mobilă, numită coş sau ţarc. O piesă auxiliară linului o formează molda, asemănătoare unei postăvi de mari dimensiuni, cioplită dintr-un singur trunchi de copac, în care se scurgea mustul din lin. Teascul - construit din lemn de esenţă tare, de obicei stejar, face parte din categoria teascurilor cu şurub sau vârtej la mijloc. Se compune ca şi linul din două părţi: postamentul cioplit dintr-un singur trunchi de copac şi ţarcul - din scânduri în care se pun strugurii zdrobiţi.În urma presiunii exercitate de vârtej, sunt extrase şi ultimele picături de vin. Acest tip de teasc evoluează din teascul cu pive prin adăugarea în partea de mijloc a unui ax vertical şi anume şurubul din lemn care-i dă posibilitatea unei mânuiri mai uşoare şi mai practice.

Pomicultura, întocmai ca şi viticultura, contribuie la completarea necesarului de hrană al gospodariei ţărăneşti. Uscate şi afumate fructele erau folosite ca hrană în timpul iernii, constituind totodată produsul principal de schimb pe cereale, efectuat cu populaţia din câmpie, unde coborau vara şi toamna locuitorii de la munte. Coşurile împletite din nuiele de alun sau scoarţă de tei şi cireş, leasa folosită la uscatul fructelor vara, reţin atenţia prin perpetuarea unor tehnici şi forme străvechi.

avatar